ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "1848"

1848

,

În cursul zilei de 20 septembrie 2016, Muzeul Național al Pompierilor, instituție aflată în subordinea și structura Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU), a fost gazda unei manifestări culturale ce a prilejuit o reîntoarcere în urmă cu 168 de ani, la un trecut istoric aparte.

dealulspirii5

Rememorând cele petrecute pe 13 septembrie 1848, dr. Constantin CORNEANU a evidențiat faptele din ceea ce avea să devină bătălia-simbol a renașterii noastre naționale, bătălia din Dealul Spirii în care pompierii căpitanului Pavel Zăgănescu au înfruntat trupele otomane venite să zdrobească Revoluția românilor din Muntenia.

Corpul Pompierilor Militari va fi implicat în acel efort de modernizare a societății românești pe care liderii Revoluției Române din 1848 – 1849 l-au inițiat, astfel încât pompierii militari vor participa la cele mai semnificative momente ale Revoluției din Țara Românească: vor participa la eliberarea Guvernului Provizoriu arestat de oamenii coloneilor Odobescu și Solomon, vor depune primii jurământul pe steagul Revoluției și vor face suprema jertfă de sânge pe Dealul Spirii.

6

Despre rolul și locul pompierilor în Revoluția Română de la 1848 – 1849 a vorbit și conf. univ. dr. Gheorghe ISCRU, specialist în istoria modernă a românilor. Acesta a evidențiat importanța Revoluției Române de la 1848 – 1849 în ansamblul Revoluțiilor europene, al dorinței și nevoii de modernizare a societății românești. Totodată, au fost relevate și alte aspecte din istoria unui corp profesional ca va fi implicat din plin în marile momente ale Renașterii națiunii române, precum Războiul Independenței de Stat de la 1877 – 1878 și nu numai.

Video: Dealul Spirii 1848 – Pompierii militari, forma incipientă a armatei române, eveniment la Muzeul Pompierilor Militari din București – „Foișorul de Foc”

„Războiul Independenței de Stat a României (1877 – 1878) reprezintă o nouă etapă din amplul efort făcut de generația celor care încercaseră prin Revoluția Română din 1848 – 1849, prin Actele din 5 ianuarie și 24 ianuarie 1859 și, mai apoi, prin încoronarea din 10 mai 1866 să confere națiunii române rolul și locul meritat între națiunile europene, precum și un nou destin istoric marcat de modernizare, progres și unitate națională. Cucerirea independenței de stat, cu arma în mână în fața redutelor otomane de la Plevna, Rahova și Vidin, a fost un pas absolut necesar și firesc în drumul spre Marea Unire din 1 Decembrie 1918. În aceste momente istorice, Corpul Pompierilor Militari s-a aflat în linia întâi a marilor prefaceri naționale și sociale, a afirmării națiunii române și a voinței ei de libertate și independență. Pompierii Militari au jurat pe steagul Revoluției Române din 1848 – 1849, au făcut suprema jertfă în bătălia din Dealul Spirei (13 septembrie 1848) și au participat la afirmarea noii și tinerei națiuni române prin riposta artileristică de pe linia Dunării din 26 aprilie 1877. În bătălia pentru cucerirea Independenței de Stat a României, pompierii militari s-au acoperit de glorie și au scris, totodată, o pagină unică și irepetabilă în istoria acestei arme” – a declarat istoric Constantin CORNEANU.

Manifestarea s-a desfășurat în prezența unui grup de cursanți ai Centrului Cultural al Ministerului Afacerilor Interne aflați la un curs de specializare pe linie de tradiție și educație. Cu această ocazie au fost prezentate cele mai recente apariții publicistice ale Muzeului Național al Pompierilor, respectiv lucrarea Corpul Pompierilor Militari în Războiul Independenței de Stat. 1877 – 1878 (autor: dr. Constantin CORNEANU), precum și o serie de materiale promoționale dedicate colecțiilor de tehnică și drapele găzduite de către muzeu, realizate de către ing. Vasile BĂLAN, directorul Muzeului Național al Pompierilor.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

Avram_Iancu

La 2 septembrie 1848, în Adunarea de la Blaj, 60.000 de moți refuză „uniunea” cu Ungaria și îl aleg comandant pe Avram Iancu.

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist laTârgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.

Avram Iancu s-a născut în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, județul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomenește din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox și ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veșnice probabil înainte de anul 1812.

Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram și Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.

Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor și va moșteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca și toți străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca și aceștia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuțiilor sale venea în contact cu autoritățile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan și pe Avram.

Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 și va ajunge preot ortodox.

Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menționată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireșelor”. Ținând cont că în munți cireșele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.

Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut urmași direcți. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinerețe, în timpul revoluției pașoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puțin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații, făcute de diverși autori din varii motive.

Primele informații despre revoluția de la Viena

…au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș. La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.

iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut

„să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”, dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”.

Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă:

„Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!”

La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.

La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.

La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.

De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie. La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu.

Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernuluiIancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj.

Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică.În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui.

Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri…

Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”

— Dragomir, op. cit.

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.[23]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.

În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie.

Episcopul greco-catolic Lemeny a interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.

La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare.

Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era:

 „Voi sunteți poporul!”.

La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni. De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania.  La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.

La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.

La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.

În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie. La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.

La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud. Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.

La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint. Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare. Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand.

La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței. De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.

Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.

La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.

La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces.

La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți. Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.

Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator, din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești,Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.

Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.

Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor maghiare staționate la Aiud. După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.

Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni.

Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție.

Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849

La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români. Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă. Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.

La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politiceO adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată

În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii

La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică.

La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în munți de trupele ungare. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale că între decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.

La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud).

La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă.

La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate.

La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849.Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul.

În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor.

La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse: ro.wikipedia.orgromanialibera.roenciclopediaromaniei.ro

,

Între 1849 și 1850 profesorul de la Harvard, Francis Bowen, a contestat paradigma deja acceptată că revoluția maghiară condusă de Lajos Kossuth a fost înainte de toate o luptă pentru libertate și pentru o republică democrată.

Din contră, a subliniat Bowen, Ungaria a luptat în special împotriva propriilor naționalități non-ungare – slavii, germanii și românii (valahii). Și acea luptă a fost determinată de decretul pe drepturi egale dat de Imperiul Habsburgic în ceasul al unsprăzecelea, care amenința privilegiile absolute ale artistocrației ungare, ce până atunci se bucura de imunitate legală completă, nu plătea niciun fel de taxe și, în ceea ce-i privește pe români, le nega orice reprezentare în Transilvania. Profesorul Bowen a descris mai departe, din surse de primă mână, campania de atrocități a generalului Bem, dusă pentru Budapesta, împotriva românilor, ca fiind una care „aproape depășea imaginația”; precum și extremismul generalului Damianich împotriva propriului popor, care le-a declarat co-etnicilor săi că: „Vin să vă extermin de la rădăcină; apoi o sa-mi trag un glonț în cap pentru ca ultimul sârb să dispară de pe fața pâmântului”. (F. Bowen, “The War of the Races in Hungary,” (Războiul raselor în Ungaria) North American Review (1850): 132; F. Bowen, “The Rebellion of the Slavonic, Wallachian and German Hungarians against the Magyars,” (Revolta slavilor, valahilor și germanilor unguri împotriva maghiarilor) North American Review (1851): 226).

În timp ce interpretarea lui Bowen era împărtășită de o mare parte din europeni, se confrunta direct cu opinia populară a concetățenilor săi. Influențată de viziunea unei noi republici democrate în politica internațională, de justificarea aparentă a modelului american încă neobișnuit, și, nu în cele din urmă, de o propagandă ungara a cărei armă principală era elocvența extraordinară a lui Kossuth, chiar și administrația prezidențială a SUA – și senatul statului Massachusetts care făcea parte din conducerea universității Harvard – au făcut public sprijinul acordat lui Kossuth și că revoluția lui reprezenta un aspect de interes pentru politica americană.

Bowen a fost ulterior acuzat ca fiind un „falsificator” și un „manipulator” al adevărului istoric. A fost criticat pentru că s-a bazat doar pe surse care i-au susținut argumentația sa. S-au depus eforturi considerabile pentru a-l discredita drept un plagiator atât al cuvintelor, cât și al ideilor. S-a insinuat că ar fi fost un paravan sau chiar un agent al Austriei. Și a fost acuzat în mod public că ar fi susținut absolutismul – fiind astfel un dușman al democrației americane – și că ar fi fost un ”admirator al lui Haynau și al lui Metternich” – la acea vreme „bestiile negre” ale opiniei publice internaționale. „Nu cred”, a declarat un detractor, „că pot fi găsite altundeva în limba engleză, în același cadru, atât de multe greșeli, atât de multe falsități, atât de multă dezonoare literară”. Bowen a fost privit că fiind un oponent nu doar „al opiniei generale din țara sa, dar și a lumii civilizate”. (R. Carter, The Hungarian Controversy: An Exposure of the Falsifications and Perversions of the Slanderers of Hungary (1852); (Controversa ungară: o expunere a falsificării și denaturării ale calomniatorilor Ungariei)  M. Putnam, The North American Review On Hungary (1851)).

Criticii lui Bowen și-au concentrat o mare parte din atacul lor asupra surselor profesorului, și au descris-o pe una dintre cele mai importante, „care i-a oferit nu mai puțin de o duzină din citatele sale”, ca pe „o producție fără valoare și care nu merită să fie menționată”. (Putnam (1851): 343). Lucrarea în discuție – Ungaria: Constituirea și Catastrofa sa (1850) – a fost ridiculizată ca fiind „prea josnică pentru a fi luată în serios”, iar autorul său era presupus a fi un „agent austriac” sau „un englez în serviciul austriac (sunt sute în armata austriacă)” sau un „avocat plătit al lui Metternich sau Haynau”. (Carter (1852): 25)

De fapt, sursa a fost expertul constituțional englez Sir Travers Twiss, membru al Societății Regale, consilier al reginei, profesor de drept civil și economie politică la Universitatea Oxford și profesor de drept internațional la Kings College London. Twiss era deseori chemat să ajute ambasadele britanice în cele mai spinoase probleme legale de diplomație internațională.

Fără a fi omul doborât de o provocare, Bowen a adunat zeci de surse germane, franceze, britanice și ungare pe acest subiect doar ca să fie din nou acuzat de tot felul de infracțiuni și contravenții (inclusiv de o „aversiune puternică” față de limba maghiară și de o „ură profundă pentru unguri”). În timpul acestor atacuri, traiul său, și chiar viața, i-au fost amenințate. În ultima astfel de incursiune deschisă împotriva libertății de exprimare academice la Harvard, în februarie 1951, senatul statului Massacussetts a profitat de poziția pe care o deținea în conducerea universității Harvard și l-a îndepărtat pe Bowen de la conducerea Catedrei de Studii istorice „McLean” a Universității Harvard.

Universitatea Harvard, condusă de un președinte care ocupase același scaun de la Catedra de Istorie chiar înainte de Bowen, a considerat acuzațiile ca fiind nejustificate și complet false. Senatul statului Massachusetts a fost scos din Consiliul de conducere de la Harvard – și nu s-a întors niciodată – iar în 1853 Bowen a fost reangajat și numit în unanimitate la conducerea Catedrei de „Religie naturală, Filosofie Morală și Politică civilă”, o poziție în care avea să rămână pentru următorii 36 de ani. Universitatea Harvard continuă să acorde și astăzi un premiu anual Francis Bowen în Filosofie morală.

Am o oarecare afinitate pentru Profesorul Bowen. În timp ce nu am pretenția de a mă afla la nivelul erudiției sale (Bowen, la urma urmei, a absolvit primul de la Harvard în generația 1833), am publicat recent două volume – Ferește-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României și Cei din urmă vor fi cei dintâi: România și sfârșitul Războiului Rece – cu privire la comportamentul României ca un actor de stat în alianța sovietică, în cadrul mai larg al comunității socialiste, și pe plan internațional. În aceste cărți, am contestat paradigma acceptată anterior cu dovezi noi care demonstrează că România nu a fost „calul troian” al Uniunii Sovietice în vest (sau oriunde altundeva), că politicile și acțiunile române au constrâns în mod semnificativ comportamentul sovietic pe plan internațional, în timpul Războiului Rece, și că cei de la Kremlin „i-au permis” României independența doar în același mod în care Moscova „a permis” comportamentul independent al SUA – pentru că a fost obligată să facă astfel din cauza lipsei oricărei alternative viabile nu pentru că n-a dorit în mod disperat să schimbe comportmentul României și nu pentru că n-a căutat în mod activ o altă soluție.

Abordând această percepție convențională am fost pe deplin conștient de necesitatea de a oferi o gamă largă de cazuri specifici cu mii (aproximativ 5,000) de note de subsol pentru a demonstra că o schimbare de paradigmă în interpretare a fost justificată. În această privință sunt de acord cu Bowen că „întrebările factuale, oricând prejudecățile comunității au fost incitate, pot fi rezolvate doar prin abundență de mărturii; și prin urmare noi am chemat în instanță o mulțime de martori…ale căror mărturie unită și armonioasă nu poate lăsa nicio urmă de  îndoială într-o minte cu o capacitate normală, oricât de nedorit ar putea fi acel adevăr, sau oricât de încăpățânate au fost prejudecățile care au prevenit receptarea sa mai devreme”. (Bowen (1851): 236-237) Într-adevăr, modul în care prejudecățile cognitive operează și cum au funcționat în ceea ce privește relațiile americano-române și ruso-române în mod special, este o temă principală a lucrării mele.

În diferite atacuri pe care profesorul Bowen le-ar fi găsit familiare, am fost acuzat de falsificarea și distorsionarea istoriei. Munca mea, spun unii, este unilaterală. (A. Pavelescu, 3/4/11, wordpress.com)  Numele meu, spun alții, a fost folosit ca să camufleze opiniile și lucrările altora. (C. Vasile, 17/12/11, contributors.ro). Iar alții chiar susțin că sunt un paravan sau un agent al serviciului de informații român, un susținător al stalinismului național, si un admirator și un apologet al lui Nicolae Ceaușescu – „bestia neagră” a opiniei publice internaționale pentru o mare parte din ultimul sfert de secol. (V. Tismaneanu, 11/05/13, 20/12/11, 30/5/11, contributors.ro)

Cei cu și mai multă imaginație mă acuză că aș poza în rolul unui spion american (după ani de zile în care am contestat public acuzațiile presei că aș fi fost „antena CIA”) și că aș fi solicitat și aș fi obținut azil politic în România de la o democrație americană represivă în timpul regimului lui Ceaușescu – deși probabil nu din motive economice. (A. Bădin, 18 & 19/10/12, badin.ro)

Desigur, orice provocare la o paradigmă cunoscută și convențională este obligată să stârnească emoții, controverse și critici. Astfel de revelații contrare nu trebuie numai să fie dovedite, dar și să fie demonstrate din nou și din nou, în destule cazuri specifice ca noile contururi să apară în mod clar, înainte ca paradigmele și interpretările să fie schimbate. Nu există niciun mister și nicio conspirație aici. Schimbarea de paradigmă este acceptată doar cu mare reticiență de cei care s-au obișnuit cu paradigma veche, și în special, de cei care și-au bazat propriile interpretări și chiar carierele pe paradigma acum demodată. Ce va rămâne din munca lor dacă fundația lor de orientare se dovedește să fie puțin mai mult decât picioare de lut?

Acestea fiind spuse, multe dintre afirmațiile menționate mai sus sunt în mod evident destinate să distragă atenția de la cărți. Rolul lor nu este de a discuta argumentele conținute în paginile cărților, dar de a reorienta atenția de la ele, și de la orice ar putea fi într-un fel interpretat ca fiind vinovat în atitudinea sau în comportamentul autorului, fie descoperite sau inventate. Unii calomniatori au apelat indirect la instituțiile și autoritățile americane să se alăture în campania lor, pretinzând o amenințare la adresa intereselor americane în România, și chiar la însăși democrația României, cauzate de practicile mele subversive. Abordarea mea, spun ei, este o încercarea de a submina politica americană și de a discredita CIA.

În perioada 1850-1852 profesorul Bowen a fost supus la o ofensivă similară care implica denaturarea surselor sale, atacuri false asupra metodologiei sale, și acuzații de motivare perfidă și agenție clandestină. Un calomniator a recunoscut în mod oficial într-o diatribă de 66 de pagini că primele 50 de pagini au fost dedicate atacului asupra surselor lui Bowen și modului în care le-a folosit (și, chiar dacă nu a recunoscut în mod deschis, motivațiile sale „dubioase” de a scrie pe acest subiect). (Carter (1852)). Ultima parte a acelei diatribe cuprindea simple refuzuri și repetiții ale afirmației inițiale – de la aceleași sau surse similare – care au determinat articolele lui Bowen în primul rând.

Astfel, au declarat criticii, nu au existat niciodată „încă din cele mai vechi timpuri, niciun fel de distincții politice în Ungaria, fondate pe diferența de naționalități” și Ungaria „nu a încercat niciodată să interzică limbile locuitorilor non-maghiari din Ungaria sau să le impună, prin violență, limba maghiară”. (Putnam (1851), p. 293; Carter (1852), p. 54) Dovezile oferite erau afirmațiile oficialilor unguri sau aristocraților maghiari din Europa și America care reflectau în mod constant doar ceea ce era mai liberal și mai generos în gândirea politică maghiară de la acea vreme. Românii / valahii, insistă criticii, se bucurau de drepturi egale și „orice înțelegere greșită cu privire la acest subiect, care ar fi putut exista între valahi, nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței lor extreme”. (Putnam (1851), p. 332)

Eșecul evident de a înțelege marea diferență dintre politica declarată și cea implementată, dintre inteția exprimată și comportamentul real, a fost incredibil de naiv. Criticii americani ai lui Bowen nu par să fi știut, de exemplu, că Budapesta a anulat aplicarea drepturilor egale în Transilvania de îndată ce a avut loc Decretul la Viena în 1848 (ceea ce a mobilizat marea adunare de la Blaj). Limitându-se la declarațiile oficiale ale ungurilor, acei critici erau nevoiți să se bazeze pe falsuri, simple negări, și (auto-) decepții în campania împotriva profesorului Bowen, a scrierilor sale, și a varietății de surse și de martori.

Va urma.

Autor: Larry Watts / Adevarul.ro prin Romania Breaking News

,

Ca în fiecare an, de 6 octombrie, maghiarii i-au comemorat la Arad pe “cei 13 generali martiri”, iar “Noua Dreaptă” românească din Arad a organizat un parastas în memoria celor 40.000 de români uciși în timpul revoluției ungare din 1848-1849. Fiecare parte cu adevărul său istoric, cu valorile și aspirațiile sale.

Comemorarea “celor 13 generali” a avut parte, de fiecare dată, de ceremonialuri laice și religioase, cel mai adesea onorate și de prezențe oficiale ungare și române.

Memoria celor 40.000 de victime române ale urgiei genocidare a armatei revoluționare ungare este cinstită modest, discret, fără participări oficiale și doar la inițiativele unor organizații sau formatiuni politice al căror patriotism este etichetat și acuzat de “extremism legionar” sau “vadimo-funarist”.

Cine au fost și ce fapte de arme au săvârșit cei 13 generali ai armatei revoluționare ungare de la 1848-1849?

Cei 13 (de diferite naționalități – ungară, germană, austriacă, armeană, sârbă, croată, slovacă) au ajuns generali în armata Ungariei – aflată sub comanda generalului de origine poloneză Iosif Bem -, care își declarase independența față de Imperiul Austriac.
Armata condusă de generalul Bem a pătruns în Transilvania în toamna anului 1848 și s-a luptat atât cu armata imperială, cât și cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu, care cereau drepturi egale cu ceilalți locuitori ai provinciei.

În timpul luptelor purtate în perioada decembrie 1848 – iunie 1849, potrivit istoricilor, armata maghiară a trecut prin foc și sabie peste 300 de sate românești. A rezultat un adevărat genocid: circa 40.000 de oameni au fost uciși, printre aceștia numărându-se și aproximativ 100 de preoți.

După intervenția armatei ruse, venită în sprijinul austriecilor, maghiarii au fost învinși. Prizonierii au fost predați armatei imperiale, care i-a executat pe cei 13 generali pentru trădare.
Până în anul 1925 a existat, în Arad, Monumentul „Hungaria”, sau „Ungaria Milenară”, construit ca semn al reconcilierii austro-ungare în anul 1891, în memoria celor 13 generali.

Aceștia sunt foștii ofițeri în armata imperială:
1. Aulich Ludwig (Lajos) (etnic german, locotenent-colonel)
2. Damjanich János (de origine sârbă, locotenent-colonel )
3. Dessewffy Arisztid (maghiar născut în actuala Čakanovce, din Slovacia – căpitan)
4. Kiss Ernő (armean născut la Timișoara, comandant al regimentului de cavalerie II Hanovra)
5. Knézic Károly (de origine croată, a fost numit general în locul lui János Damjanich, după rănirea acestuia)
6. Láchner György (de origine slovacă, născut în satul Necpaly din Slovacia)
7. Lázár Vilmos (maghiar născut în Zrenjanin, un sat din Serbia)
8. Karl von Leiningen-Westernburg (conte german, născut în Hessa)
9. Nagysándor József (maghiar născut la Oradea)
10 Poeltenberg Ernő (cavaler de origine austriacă, născut la Viena; locotenent)
11 Schweidel József (născut în Zombor sau Sombor, în Serbia; maior)
12. Török Ignác (maghiar născut în Gödöllő, județul Pest)
13. Vécsey Károly (maghiar născut în Pesta, conte; locotenent-colonel)

Toți au fost ridicați la gradul de general de către Kossuth Lajos, fost conducător al Ungariei în timpul revoluției din anii 1848 – 1849 și considerat unul dintre cei mai mari patrioți maghiari.

Prin acțiunile lor armate, „cei 13” au susținut prevederile programului revoluției pașoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia, care stipula alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinței românilor majoritari!

Parte dintre ei, având și funcții de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalți mercenari și aventurieri din armata așa-zis revoluționară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40.000 de români, dintre care peste 100 de preoți ortodocși români spânzurați, de arderea și ștergerea de pe fața pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute și sute de crime barbare și atavice, de miile de schingiuiri, de execuțiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni.

În armata lui Avram Iancu s-au distins prin mari fapte de vitejie și detașamentul de femei călare din Mărișel, județul Cluj, condus de Pelaghia Roșu, mama centurionului Andrei (Indrei) Roșu.

Pentru că nu erau suficienți combatanți din rândul bărbaților din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roșu, iar la momentul oportun ele au declanșat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenție, crezând că e atacat de cavaleria moților, a rupt lupta și s-a retras în debandadă.

La 9 octombrie 1850, guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste cu suma de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele merite:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roșu, mama lui Andreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvărșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Monumentul dezvelit în 1891 avea, însă, și o altă simbolistică, el fiind înăltat spre neuitarea de către generațiile viitoare a celor 13 provincii ale „Ungariei Milenare”:

1. Ungaria          5. Ruthenia          10. Croația
2. Oldenburg    6. Transilvania   11. Slovenia
3. Burgenland  7. Banat                 12. Backa
4. Slovacia        8. Partium             13. Voivodina
9. Sirmium

Aceasta simbolistică a întreținut idealul revizioniștilor hortiști, motiv pentru care regele Ferdinand, la inițiativa guvernului Brătianu, din cauza numeroaselor manifestări ale ungurilor care cereau alipirea Transilvaniei la Ungaria, a dispus demontarea monumentului. Atât după al Doilea Război Mondial, cât și după decembrie 1989, liderii maghiari au încercat să refacă vechiul monument în forma sa inițială. În anul 2004, Guvernul României, în pofida unei puternice opoziții, a decis reamplasarea monumentului „celor 13”.

Sursa: Cotidianul, Ziaristionline.ro

PASSWORD RESET