ZIARISTI ON LINE – Profesorul Vladimir Iliescu revine: Romania a salvat evreii si nu i-a supus unui holocaust. Procesului Holocaustului de la Academie: dupa acuzare si condamnare urmeaza si apararea

Discursul profesorului Vladimir Iliescu de la Academia Romana privind holocaustul din Romania, considerat de acesta “o minciuna enorma pe plan cosmic“, a declansat un val de reactii, care mai de care, soldate inclusiv cu dezicerea Academiei de invitatul sau. “Academia Românã se disociazã total de afirmațiile domnului Vladimir Iliescu, pe care le respinge categoric, și își exprimã regretul cã acestea au fost fãcute în spațiul sãu.”, se spune intr-un Comunicat special al Academiei Romane, smuls la presiunile unei liste eteroclite de “protestatari”, de la Asociatia Pro Democratia a lui Cristian Pirvulescu la profesori evrei din diferite colturi ale lumii.

Insa ce ar fi putut sa faca onor Academia Romana? Academia nu este un for al cenzurii, in care, ca pe vremea comunistilor, sa se ceara inainte, spre aprobare, discursul fiecarui invitat, care nu poate fi decat de inalta clasa si tinuta. Nu in ultimul rand, fiecare este responsabil de spusele sale. Dar, dupa cum s-a constatat deja, nu aceasta a fost parerea acuzatorilor profesorului Vladimir Iliescu, “antisemitul” a carui familie a salvat evrei la Cernauti, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In ciuda mult trambitatelor norme “deontologice”, publicatii “quality” sau de fite intelectuale din Romania, transformate in “acuzatori publici” ai “Tribunalului poporului”, au adoptat regula nr 1 a manualului de propaganda sovietica, in cazul citarii noastre, singuri ziaristi prezenti in plenul Academiei: nu pomeni sursa adevarului. De la “Adevarul” (intre ghilimele, fireste) la Hotnews si pana la Observatorul cultural si “22″, revista GDS, cazul a fost tocat marunt iar profesorul Vladimir Iliescu pus efectiv la zid. De notat: nici una dintre aceste publicatii nu a solicitat si punctul de vedere al celui incriminat, conform acelorasi mult trambitate norme deontologice.

Constatand valul de resentimente provocat, amestecat cu rafale de calomnii impotriva sa, profesorul Iliescu a incercat sa-si faca auzita vocea emitand tuturor publicatiilor care l-au ponegrit un “Drept la replica”, pe care aceastea aveau obligatia sa-l publice, conform regulilor deontologice  in cauza cat si bunului simt. Acest lucru nu s-a petrecut. Portalul Ziaristi Online isi face datoria de onoare si publica apararea profesorului Vladimir Iliescu desi, se pare, procesul deja s-a incheiat iar acuzatul a fost demult condamnat.

Are cuvantul profesorul Vladimir Iliescu, nu inainte de a oferi drept motto un extras din discursul presedintelui Israelului Shimon Peres sustinut la Cotroceni, pe 12 august 2010, alaturi de presedintele Romaniei, Traian Basescu:

“Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400 000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului”.

Luare de poziție

Se axează pe trei puncte: 1. definiția holocaustului. 2. minciunile privitoare la activitatea și la statutul meu din Germania. 3. Explicarea competenței mele în problema evreiască din România.

1. Termenul de Holocaust, sau mai corect Shoa, cum îl folosește statul Israel, reprezentantul legal al etniei evreilor, înseamnă  asasinarea sistematică și planificată de către un stat al unor comunități etnice întregi, chiar dacă un număr restrâns de indivizi al acestor comunități  a scăpat cu viața.

Acesta este motivul pentru care consider, că în România deși au avut loc persecuții și chiar pogromuri cu numeroase crime condamnabile, totuși ele nu pot fi considerate drept holocaust: cea mai mare parte a evreilor din România, și anume cei din vechiul regat, nu au fost deportați și nici n-au purtat steaua galbenă. In afara de aceasta când Germania a cerut României pe evreii din România, chipurile ca forță de muncă în Polonia, guvernul român pretextând că nu posedă materialul rulant necesar nu i-a trimis.

În afară de aceasta mii de evrei din Transilvania maghiară au putut trece în România, deoarece autoritățile românești – la ordinul aceluiași Antonescu, al cărui partizan  nu sunt – i-au ajutat și nu i-au trimis înapoi, cum ar fi fost de așteptat.

2. Cu privire la persoana mea declar încă o dată,  că de la 15 prilie 1984 (semestrul de vară) am început să suplinesc catedra de istorie antică la Aachen iar din toamna anului 1985, deoarece catedra de la Aachen fusese ocupată prin concurs, eu am trecut la catedra de istorie antică liberă  de la  Duisburg. Abilitarea mea ca profesor de istorie antică se făcuse în primăvara 1984, de către o comisie de trei  reputați istorici antici.

Deoarece depășisem cu mult vârsta de 52 de ani, până cînd poți deveni funcționar public (profesorii universitară în Germania au statut de funcționari publici), nu mai puteam să mă prezint , având 58 de ani, la concursuri de profesor titular, ci doar să suplinesc catedre libere, dar cu grad de profesor.

Din anul 1985 am primit o a doua abilitare, și anume venia legendi pentru Istorie Europeană de Răsărit și Istoria Balcanilor, materie pe care am predat-o  necontenit  până în momentul de față: deci eu predau de 29 de ani la Aachen, dintre care de 28 de ani Istoria Europei de Răsărit.

Este o situație de fapt și de drept. Cine o contestă, comite delictul de calomnie, indiferent din ce țară provine și ce funcții deține persoana respectivă.

Pentru activitatea mea profesionala a se vedea curriculum vitae atașat.

3. Cunoștințele mele despre problema  evreiască și compasiunea mea pentru evrei se datoresc biografiei mele bucovinene, cursurilor despre  Europa Răsăriteană precum și reuniunilor științifice la care am participat.

Prof. dr.drs.h.c.

Vladimir Iliescu

Cine este Vladimir Iliescu:

Ioan Vladimir ILIESCU

M-am născut la Cernăuți la 8 august 1926.

Tatăl meu, dr. Ion Iliescu, originar din Călărași,  a fost medic veterinar (inspector general al Bucovinei și al județelor Hotin și Dorohoi, și colonel în rezervă, deoarece venise la Cernăuți la 11 noembrie 1918, împreună cu divizia 8-a a generalului Zadek).

Mama a provenit dintr/o familie de coloniști germani din Alsacia, aduși în Bucovina în 1783, sub împăratul Josif II. Ea a fost casnică, deși urmase gimnaziul real din Cernăuți, dar s-a ocupat de opere sociale, în cadrul asociației „Doamnele române”, pe care a și reprezentat-o la Congresul Național de la Constanța din 1936.

Sunt căsătorit si am o fiica.

Studiile primare și parte din liceu (Aron Pumnul) le/am făcut la Cernăuți, la București (Liceul Lazăr) și Câmpulung-Muscel (Dinicu Golescu). Cum am avut oarecare talent muzical, am urmat cursurile Conservatorului din Cernăuți, secția vioară, pe care le-am terminat în martie 1944.

La București am absolvit în anul 1949 cursurile facultății de istorie (istorie universală, bizantină și istorie modernă), ale facultății de drept și ale facultății de filologie (secția filologie clasică și indogermistica) și în anul 1948 cusurile de trei ani ale Institutului de Balcanistică, condus de profesorul Victor Papacostea.

Am avut șansa să audiez cursurile și să particip la seminariile unor mari profesori de istorie ca Gh. Brătianu, N. Marinescu, N. Bănescu, I. Hudiță și A. Oțetea.

Am fost ultimul student căruia Bratianu personal i-a fixat lucrarea de licență.

La drept am audiat profesorii: Gh. Gruia, Anibal Theodorescu, J. Dongorozi și G. Strat iar la Filologie pe prof. V. Grecul si Al. Graur.

In anii 1949-1953 am lucrat (în funcțiile de preparator, de asistent si de șef de lucrări) la catedra de filologie clasică a academicianului Alexandru Graur.

Din 1953-1966 am lucrat în cadrul Academiei R.P.R. la Institutul de Istorie, la Institutul de Arheologie, la Institutul de Lingvisitcă și la Institutul de Studii Sudesteuropene, întemeiat de foștii elevi ai profesorului Victor Papcostea în 1963.

Din februarie 1965 am putut reveni în învătământul universitar și am început

să lucrez și la Institutul Pedagogic din Constanța, unde am organizat catedra de istorie. Aici am predat până în 1974 istorie universală veche și medie ca  și istoria veche a României. La început am predat și istorie universală modernă și contemporană.

La Constanța am colaborat cu Muzeul Arheologic al Dobrogiei. Aici am întemeiat filiala Dobrogea a Societății de Filologie Clasică și am organizat cursurile Universității Populare, secția de arheoogie și de cultură universală.

După cinci încercări de doctorat (două în țară și trei în străinătate, blocate în diferite faze), am reușit să susțin în 1972  doctorarul  în Istorie universală antică cu tema Părăsirea Daciei în istoriografia antică și bizantină  la Cluj, la Profesorul N. Lascu, prorectorul univsersității „Babeș Boyoi”.Până la plecarea mea din țară, la profesorul Lascu nu și-au putut da doctoratul decâ Hadrian Daicoviciu și cu mine.

Când, în cadrul „revoluției culturale” a lui Nicolae Ceaușescu, treptat au fost desființate Institutele Pedagogice, eu am revenit la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, al Academiei R.S.R. La următoarea „atestare a cercetătorilor” din institute, comitetul de partid al orașului București a cerut scoaterea mea din institut și mutarea , împreună cu alți cercetători, la Biblioteca Academiei R.S.R, unde am lucra în următorii ani. La o întâlnire a istoricilor din România, pentru discutarea noului tratat de Istorie a României, am criticat „Tracismul”, respectiv „Tracomania”, iar apoi am contestat intrarea României în epoca contemporană, odată cu alegerea  lui Nicolae Ceaușescu, ca secretar general al P.C.R., propunând în schimb revenirea la trediționala cezură a primului război mondial. A doua zi  a venit la mine un „tovarăș”, care mi-a comunicat, că sunt un „contestatar al regimului democrat”, adică un „disident”. Din această cauză  m-am decis să emigrez în Germania.

Până la plecarea mea, în august 1983, am câștigat concursul pentru ocuparea „succesiunii profesorului Gostar” la Iași și deși am primit acordul partidului de la Iași, muncipiul de partid București nu mi-a permis să părăsesc capitala.

După pensionare, profesorul Elian, Institutul Teologic din București, mi-a propus să ocup singura catedră de bizantinologie din țară, dar fiindca voiam să emigrez, am refuzat această ofertă și l-am recomandat pe fostul meu student de la filologie clasică, Emilian Popescu.

In Germania mi-am echivalat studiile din România începând cu bacalaureatul și terminând cu doctoratul, care a fost echivalat cu doctor philosophiae al universitățilot germane, după care, – fără știința mea – o comisie de trei profesori de istorie antică (Straub, și Wirth de la Bonn și Vittinghof de la Koeln) m-au „umhabilitiert”, mi-au recunoscut habilitarea pentru istorie antică. Deoarece însă nu aveam o catedră precisă și fiindcă nu dădusem nici un concurs pentru ocuparea unui post de profesor, nici nu mă mai puteam prezenta la un concurs, având în vedere că vârsta maximă pentru aceasta este fixată în Germania la 50 de ani, etate pe care o depășisem. Astfel până la pensionarea mea în 1991, la împlinrea vârstei de 65 de ani, am suplinit catedre de istorie veche la Aachen, la Duisburg, la Duesseldorf și la Berlin (Freie Universistaet, Berlin Vest). Am avut toate drepturile unui profesor activ, minus 10% din salariu.

In 1985 am venit la Aachen, unde suplineam un profesor de la Sorbona, care a vorbit în aulă despre Europa de răsărit. Eu am luat cuvântul la discuții și am discutat o parte din problematica răsăriteană. A doua zi decanul nostru, un literat comparatist a venit la mine și m-a întrebat dacă știu limbi slave și de unde cunosc atât de bine Răsăritul. Când i-am explicat ca știu mai multe limbi slave și că sunt balcanolog, el m-a întrebat dacă vreau să predau și cursuri de Europa Răsăriteană, largo sensu, adică cu Balcanii, deoarece această disciplină nu era acoperită la Aachen. O comisie mi-a acordat venia legendi, adică o a doua profesură, pe baza lucrărilor mele despre spațiul european oriental. De atunci și până azi predau aceste discipline, cu relativ mulți studenți, fiindcă materia este socotită studium universale, cu studenți și de la alte facultăți și cu „seniori”, o categorie de studenți care există numai în Germania. Rectorul universității și decanul facultății îmi prelungesc din doi în doi ani această venia legendi.

In cadrul unei colaborări între universitățile din Aachen și din Plovdiv, am predat doi ani la rând, în vacanța de Paști, cursuri intensive de balcanistică. Conform înțelegerii cursurile au fost ținute în germană, iar seminariile în bulgară.

De la înființarea sa în  1994, colaborez cu Institutul Național de Studiu al Totalitarismului, din consiliul științific al căruia fac parte de la început.

Din 2001 până ân 2008, am fost profesor asociat al Universității din Craiova, unde am fost conducătorul științific al unui număr de 12 de doctoranzi, care și-au susținut doctoratele cu mine.

In numele unui fictiv Institut Balcanic, deoarece Universitatea nu mi-a acordat nici un fel de bani, am scos primul număr al revistei Balcania, serie nouă, și am un al doilea număr gata pregătit, care nu poate apărea din lipsă de fonduri.

Nu am fost membru de partid, deși am fost solicitat de două ori. De aceea am putut fi ales, respectiv numit, secretar general al Comitetului de Luptă pentru Pace al Universității C. I. Parhon  București, când am funcționat la această universitate.

Acum trec la partera mai importantă a datelor mele și anume la cateva din realizările mele științifice mai importante.

1) Prin analiza amănunțită a izvoarelor narative („Quellenforschung”), pe care nu o făcuse nimeni, am anulat „teoria lui Roesler”, a evacuării totale a populației din Dacia. Totodată am explicat cum a putut lua ea naștere la „inițiatorul„ ei, Eutropius, în istoriografia romană și cum a fost preluată în istoriografia bizantină prin cele două traduceri succesive în limba greacă a operei lui Eutropius.

Totodată am identificat tradiția istorică corectă – neobservată de nimeni – la Iordanes, care contează pe Festus, adeptul lui Eutropius, reducând evacuarea la autorități și la o parte a populației. Iordanes indică chiar și numele „noii Dacii”, creată la  sud de Dunăre de către Aurelian, pentru „salvarea prestigiului roman”. La Iordanes se găsesc și alte amănunte reale și unice despre Balcani. Es rămâne sursa istorică cea mai competentă și veridică.

Acceptarea explicației mele o atestă a doua ediție din 2005 al lui Cambridge Ancient History, care lăsând de o parte toată literatura și explicațiile „anti-continuitate” – sute de articole și zeci de cărți în decursul timpului – nu citează, pentru această problemă capitală a istoriei românești decât Dacoromania 1 (1973), cu lucrările colocviului de la Freiburg, din decembie 1971 (vol. XII, p. 53).

2) Am arătat împotriva întregii noastre istorigrafii, că sciții lui Ataias au venit cu câteva decenii mai devreme decât 339, când au fost învinși de Filip II în Dobrogea, deoarece de la Olbia (cf. Odessa) și până la Varna (cf. Odessos) exista un mare regat scit, care patrona toate orașele grecești, de la care se percepeau  impozite. Acesta a fost punctul de pornire al „Sciției Minore”.

3) Formațiunea prestatală a lui Dromichaites n-a fost în Bărăgan, ci în Bugeac, pe drumul spre cetățile grecești de unde Zopzrion ca și Lysimachos vroiau „bani lichizi„ pentru armatele lor.

4) N-a existat un rex Histrianorum, cu formația sa. Sunt tribali cu care s-a luptat atât Ataias cât și Filip II în decursul anilor.

5) Am amendat lacune despre daci din textul lui Aurelius Victor 13,3, cu care s-au muncit atât Mommsen cât și editorii lui Aurelius Victor, în decursul timpului, fără succes.

Aproape toate datele enumerate de mine se găsesc în SCIVA, 47, 2,  (1996), p. 221-226, în Omagiu lui Vladimir Iliescu la 70 de ani.

Lista licrărilor de atunci cuprinde I. Nouă culegere de texte antice și ediții de autori antici; II. Șapte manuale, dicționare și enciclopedii; III. Peste 40 de articole de specialitate.

De atunci s-au mai adăugat noi poziții bibliografice, care au ajuns la numarul 80, cele două doctorate pe care le-am condus la Universitatea din Craiova ca și obtinand două doctorate de onoare (Dr.h.c. al Universității din Galați și din Constanța).

Deoarece am avut greutăți la publicarea unor articole în România, am încercat să le public în străinătate. Astfel sunt primul român care a publicat în revistele: Historia, Bonner Jahrbuecher, Philologus, Klio, Eos și Classical Philology din Chicago.

Sunt membru fondator (1958) al Societății de Filologie Clasică  și al Societătii de Bizantinologie din România.

Intre anii 1972/75 am fost ales secretar general al Asociației Orientaliștilor.

Sunt membru al Asociației Winckelmann (Stendhal) și unul din puținii membri neteologi ai Societății pentru Studii Patristice (Oxford).

Sursa si video: Ziaristi Online