ROMÂNIA BREAKING NEWS

La Mulți Ani, Mihai Eminescu! Ești încă viu printre noi, atât cât te mai citim și ne amintim…

SHARE
, / 1537 0

Cea mai importantă voce poetică din literatura română, dar și cea mai importanta gândire politică a românilor – Mihai Eminescu, împlinește 166 de ani de la naștere (născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, în Botoșani și trecut la Domnul pe 15 iunie 1889, la București.

Eminescu2

Este al șapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părinteasca și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Eminescu_O_ramai

 

Între 1858 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăsește școala în 1863, revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani (la tribunal și primărie) sau pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul și elevii scot o broșură, „Lăcrămioarele invățăceilor gimnaziști” , în care apare și poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai tîrziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Eminescu1

Din 1866 pînă în 1869, pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești. A intenționat să-și continue studiile, dar nu-și realizează proiectul. Ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor și copist la Teatrul Național unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 și 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rîndul societăților studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 și 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în țară, trăind la Iași între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iași “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situația lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la București, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul“. Desfășoară o activitate publicistică excepțională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu și vin și cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puțin sau practic deloc.

Mihai  Eminescu se stinge din viață în condiții dubioase și interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Șuțu. E înmormîntat la București, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori.

În „Viața lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoționate cuvinte despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viața cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, și cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Noi creștinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Și unii preoți, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la  biserică. Duceți în lume și celorlalți creștini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creștinilor spre toată suflarea româneacă și spre preoți, a venit prin Mihai Eminescu.

Creștinii au evlavie, au căldură sufletească față de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal,  rostesc și numele lui Mihai Eminescu. Unii creștini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu știu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu și desigur pe lista  de pomenire pot trece pe oricine, dar și pe cei din familie, trecuți la viața de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reușeste să-l ia pe Eminescu din Botoșani, din casa Henrietei, sora poetului și să-l însoțeasca în Bucuresți. Veronica Micle știa că Eminescu este în deplinătatea facultăților sale mintale. Veronica Micle înțelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităților, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialități care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv și distructiv cu buna știință, i s-au adus perturbari grave pe planul existenței sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialitățile nu știau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deținut politic, din cauza activitații sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viața politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat și nici în timpul detenției, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român și în cele ale țarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităților politice se dezechilibrează, guvernul de coaliție format din alianța conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele și-au recâștigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeași minte luminată pe care o știau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialitățile își dau seama că Mihai Eminescu și-a reocupat locul în viața publică. Poliția, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeași manieră brutală ca în 1883 și internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanții au călcat în picioare legislația țării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica și medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalități nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reușit să statueze legea și cinstea ca un dat obligatoriu pentru toți, i se refuză legile țării. Politicienii-industriașii-finanțiștii de atunci, se comportă cu el ca niște oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanțe îl vizitează Alexandru Vlahuță la ospiciu:(Din articolul Eminescu bolnav, de A. Vlahuță, din “Curentul Eminescu și o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914)

Publicat de romanibreakingnews.ro / Surse de documentare: Limba și literatura română cl. XII, ediția 2000, www.ro.wikipedia.org; Limba și literatura română, aprecieri critice, Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914, articol –Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românescistoria.md/Mihai_Eminescu,

Mihai Eminescu – gândirea politcă

Dulce_Romanie

Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații” (Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223)

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franțuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înțelege” (De câte ori «Românul» era în opoziție…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

„Constituția noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase” (Influența austriacă asupra românilor din Principate,
Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173)

„Oameni care au comis crime grave rămân somități, se plimbă pe strade, ocupă funcțiuni înalte,
în loc de a-și petrece viața la pușcărie” («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

„Ne mulțumim dacă actele guvernanților de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracție făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat și autentic sentiment patriotic” (Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291)

„Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jețurile de miniștri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăși și iarăși, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice” (E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400)

La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a țării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic”. (Frații Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212).

Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine și, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieți fără bucurie și fără tihnă” (…La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)

Statul a devenit, din partea unei societăți de esploatare, obiectul unei spoliațiuni continue și acești oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă și merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câștigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Acești dezmoșteniți, departe de-a-și câștiga o moștenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moștenirea altora, alterează mersul natural al societății, se substituie, prin vicleșug și apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoților de codru, instituind codri guvernamentali și parlamentari” (Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)â

„Răul esențial care amenință vitalitatea poporului nostru este demagogia” (Pseudo-Românul ne cere…, Timpul, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119)

Voim și sperăm o reacție socială și economică determinată de rămășițele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-și vină în fire și să vadă unde l-a dus direcția liberală. Prin reacție nu înțelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în țara noastră, ci o mișcare de îndreptare a vieții noastre publice, o mișcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat și de naționalitate, sacrificate până astăzi,  sistematic, principiilor abstracte de liberalism american și de umanitarism cosmopolit. O asemenea mișcare ar pune stavile speculei de principii liberale și umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» și ar condamna, astfel, pe mulți «patrioți» subliniați (marcanți n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieții publice de năvala nulităților netrebnice și triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului și autorității și ar da, astfel, guvernului mijloacele, și morale și economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacțiune prin răsturnare”. («Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)

„Înmulțirea claselor consumatoare și scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”. (După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

„Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condițiile unei munci cu spor și putere de înflorire”(După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

Fragmentele au fost preluate din Radu Mihai CRIȘAN, EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ, Criterion Publishing, București, 2008

Publicat de romaniabreakingnews.ro

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press