9 noiembrie1330! Posada! Basarab I înfrânge armata lui Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei. Victoria domnitorului muntean a însemnat consfințirea independenței Țării Românești.

S-a întâmplat în 9 noiembrie1330. Într-o luptă  care a durat între zilele 9-12 noiembrie și a avut punctul culminant în locul numit „Posada”. Oastea lui Basarab I (1310-1352), care urmărea armata maghiară în retragere, a surprins-o în munți, într-o trecătoare foarte îngustă. Basarab I înfrânge armata lui Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei. Victoria domnitorului muntean a însemnat consfințirea independenței Țării Românești.

Într-o clasificare a celor mai importante succese militare românești din toate timpurile, cea obținută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanța victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporții de forțe evidente și a unui context internațional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e și momentul apariției primului stat românesc medieval.

Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliție alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari și nobili transilvăneni rămași fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliații săi sârbi și bulgari.

În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al țarului bulgar Mihail Șișman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin. În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria și Țara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanță al regelui Ungariei, care îl numește de altfel, la 26 iulie 1324, Bazarab, woyuodam nostrum Transalpinum („Basarab, voievodul nostru transalpin”). Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, și după această dată, stăpânitorul cetății Severinului. De asemenea, voievodul român nu și-a asumat niciun fel de altă obligație față de regele Ungariei, cu excepția achitării unor obligații financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiții, neîncrederea existentă între Ungaria și Țara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacția lui Carol Robert față de condițiile în care fusese încheiată această pace, s-a transformat, pe măsura trecerii timpului, într-o tensiune din ce în ce mai evidentă.

În 1330, țarul Mihail Șișman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluționarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria și Serbia printr-o confruntare directă. Aliat cu Bizanțul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Șișman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ștefan Dušan din anul 1349, Mihail Șișman, fratele său Belaur, viitorul țar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iașilor și alți domni. Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Șișman și ale aliaților săi la 15.000 de oameni.

După doar patru zile de înaintare, Mihail Șișman a fost însă întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ștefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Șișman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viață câteva zile mai târziu.Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanșat o gravă criză de echilibru în Balcani.

Prin moartea țarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s-a dezorganizat, iar Serbia s-a pomenit în postura de deținătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecințele acestei modificări a raportului de forțe de pe scena politică sud-est europeană s-au resimțit fără întârziere la nordul Dunării.La aflarea veștii înfrângerii lui Mihail Șișman și a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a-și încheia socotelile cu Basarab și de a readuce teritoriile de la sud de Carpații Meridionali la ascultare față de Coroana Ungariei printr-o acțiune armată decisivă.

Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Țării Românești a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.Pentru a reuși să declanșeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parțială a armatei sale, în condițiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puțin două luni.

Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: „regele și-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuși întreaga sa putere, căci destinase foarte mulți luptători pentru diverse expediții împotriva dușmanilor regatului”. În ceea ce îl privește pe Basarab, dificultatea poziției sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l-a obligat să se bazeze, în principal, pe forțele sale proprii. Aceasta explică și atitudinea defensivă și împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediției.

Declanșată în septembrie 1330, campania a început prin ocuparea Severinului, cetate cu o valoare strategică inestimabilă pentru Ungaria, care a fost realizată de Carol Robert fără dificultăți majore. Incapacitatea lui Basarab de a apăra o cetate puternică și bine fortificată arată fie că atacul ungar îl luase prin surprindere, fie că, într-adevăr, forțele de care dispunea în acel moment erau cu totul insuficiente pentru o confruntare de amploare. Mai mult decât atât, Basarab i-a trimis lui Carol Robert o solie, prin intermediul căreia îi oferea regelui, pe lângă renunțarea la Severin „și la toate cele ce țin de el”, recunoașterea vasalității față de Ungaria și achitarea unei răscumpărări de 7.000 de mărci de argint, pentru osteneala pe care regele și-o dăduse pentru a-și aduna o armată.

Prea sigur pe superioritatea sa militară, Carol Robert a refuzat însă oferta de pace a lui Basarab și, în pofida anotimpului nefavorabil, și-a continuat înaintarea către Argeș, capitala Țării Românești. Înaintând într-un teritoriu pustiit de localnici, înfometată și lipsită de aprovizionare, oastea regală era deja extenuată în momentul în care a atins obiectivul pe care și-l stabilise. În aceste condiții, asediul cetății de reședință a voievodului s-a dovedit a fi un insucces. Pentru a salva aparențele, regele a încheiat cu Basarab un armistițiu, a ridicat asediul și și-a început retragerea spre Transilvania, încercând să își deschidă drum prin defileele Carpaților Meridionali.

Basarab și-a dat seama, fără întârziere, că nu va mai avea poate niciodată o șansă atât de favorabilă.

Ceea ce a urmat a fost, pentru oastea regală, un adevărat dezastru: surprinse într-o ambuscadă și izolate într-una dintre văile înguste ale munților, trupele lui Carol Robert au fost aproape nimicite de către oștenii voievodului într-un măcel care s-a prelungit de vineri, 9 noiembrie, până luni, 12 noiembrie 1330.

Regele însuși și-a salvat viața cu mare dificultate, travestindu-se în hainele unuia dintre credincioșii săi. Consfințind independența Țării Românești față de Coroana Ungariei, victoria din anul 1330 a transformat, de asemenea, în mod fundamental poziția sa internațională. Respingând cu succes, fără niciun sprijin din partea aliaților săi, o invazie condusă de însuși regele Ungariei, Basarab I și-a cucerit o poziție de prestigiu pe scena politică a Europei Sud-Estice, poziție la care este puțin probabil ca înaintașii săi să fi îndrăznit vreodată să aspire.

Basarab I și urmașii săi membri cu drepturi depline ai „Commonwealth”-ului bizantin.

În anii care au urmat, Basarab și urmașii săi au ajuns protectori ai țarilor din Vidin și ai altor stăpânitori balcanici, aliați ai regilor sârbi și ai împăraților bizantini, devenind, din 1359, o dată cu transferarea la Argeș a mitropolitului Iachint al Vicinei, membri cu drepturi depline ai „Commonwealth”-ului bizantin.

În deceniile următoare, confruntările româno-ungare s-au succedat, periodic, cu rezultate schimbătoare, consfințind însă consolidarea domniei Țării Românești.Din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, Țara Românească și Ungaria și-au unit însă în repetate rânduri forțele pentru a lupta împotriva agresiunii otomane.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Nicolae Uszkai